I-au îngheţat, la propriu, urechile pe frontul rusesc şi a stat aproape doi ani în lagărele din Germania. Cu toate acestea, recunoştinţa statului român este cuantificată prin cei 300 de lei primiţi lunar ca indemnizaţie de veteran de război, refuzându-i-se recunoaşterea statutului de prizonier de război, care i-ar aduce o compensaţie financiară mai consistentă.

Este drama lui Dumitru Hadade, un veteran din Zalău, probabil singurul prizonier de război din ţară căreia statul român nu-i recunoaşte acest statut. Cu o luciditate şi o memorie ieşite din comun la cei 93 de ani ai săi, povesteşte cum "aventura" lui a început în 1942, când a fost înrolat în armată, la Regimentul I Transmisiuni de Uscat. Locuia la acea vreme în Bucureşti, unde se refugiase împreună cu familia în 1940, după cedarea Ardealului. A fost imediat repartizat la Compania a II-a Telegrafie fără fir, iar în scurt timp a ajuns pe frontul rusesc, pe linia Novocherkassk - Krasnodar - Dnepropetrovsk - Marea Azov, Rostov pe Don, unde a fost telegrafist. Veteranul îşi aminteşte că trupele sovietice erau îmbrăcate foarte bine, cu haine şi cizme îmblănite, în timp de românii şi nemţii îngheţau de frig în tranşee. "În 1942 a fost în Rusia cea mai grea iarnă. Pe mulţi dintre soldaţii noştri i-am scos din tranşee îngheţaţi. Şi mie mi-au îngheţat urechile", rememorează el.

După patru luni de front a revenit în ţară şi a fost detaţat la Regimentul I Transmisiuni Aero. Nu a stat foarte mult acasă, pentru că a fost selectat să fie trimis în Germania pentru specializare fie ca pilot, fie ca radiotelegrafist sau mecanic de bord. De aici încep şi necazurile sale actuale, pentru că trimiterea sa la cursul din Germania nu apare consemnată nicăieri în arhivele militare, motiv pentru care nici nu a primit decoraţie de război la revenirea în ţară.

"Am ales radiotelegrafia, pentru că m-am gândit