Am prins din mers câteva cuvinte pe la Antena 3 când se vorbea de criminali, de torţionarii regimului comunist, ceva de „plumb şi smoală”. Regret că nu ştiu cine a scris rândurile care însoţeau reportajul, cert este că atunci, viaţa (pentru majoritatea) se împărţea metodic între … plumb şi smoală. Şi am rămas aşa, cu gândurile agăţate de cuvintele astea pe care îmi vine să le spun la tot pasul: când vin sau când mă duc. Nici nu ştiu cu ce să încep sau dacă să încep şi cât aş putea să scriu, în aşa fel încât ce construiesc acum să nu semene, cum a spus (în mod nefericit, dar de necondamnat) un cititor răbdător, despre cantitatea şi implicit calitatea rândurilor mele, pe site, cu „note informative”. Nu că m-aş exprima mai complex de-atât, dar aş fi preferat mai simplu: „note”. Dacă ar fi numai după mine (şi probabil spre sictirul tuturor), aş scrie, poate chiar zilnic, doar două cuvinte: plumb şi smoală. Nu am putut să comentez fiindcă abia pot să mă gândesc la nenorocirea copilului de patru ani, sfâşiat de câini. Dar aş fi vrut să ştiu doar un singur lucru: unde a fost bunica băiatului timp de două ore? De ce nu i-a auzit ţipetele, chemarea, tânguirea, geamătul? Nu judec, ci aş vrea doar să-mi explic cum a fost posibilă o aşa nenorocire, de ce un copil de patru ani a fost singur când nu trebuia. Această oroare ai cărei autori suntem – ca naţie în faţa lumii civilizate, ne-a marcat pe viaţă. În normalitatea în care, ca un catâr, mă încăpăţânez să cred că voi trăi …la un moment dat, nu e permisă moartea unui copil de patru ani. Într-o realitate grea ca de plumb şi neagră ca o smoală, copilul uitat (poate ca niciodată) de bunică este mâncat de câinii sălbăticiţi în „metropolă”. Şi atunci, am tendinţa să mă uit în sus, la cei care ne conduc şi la Divinitate, dar dau de aceleaşi feţe ale tiribombarilor din ultimii 23 de ani. Şi-mi trec prin faţa ochilor, grăbit ca niş