Preot loan ŞTEFĂNESCU

Când trăim “mecanic”, inconştient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conştientă cu El. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu şi e resimţit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simţurile şi interpretările raţiunii sale despre acestea. Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimţirii.

A trăi cum se “nimereşte”, la voia întâmplării, cum te împing instinctele şi percepţiile, este un păcat de moarte, pentru că suntem morţi, somnambuli.

Ca urmare, pocăinţa de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune şi să o practicăm mereu. Aşa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel “fără ştiinţă”, adică trăirea fără a fi conştienţi de noi înşine, de starea noastră “murdară” şi de darurile făcute nouă de Dumnezeu.

Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu este legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în prezenţa Lui. Numai El este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpăţânăm să încercăm s-o reparăm ca să fim fericiţi în ea.

Lumea de astăzi nu este lumea pe care a creat-o Dumnezeu, bună şi frumoasă, şi pe care atât de mult o iubeşte, încât pe Fiul Său L-a dat pentru a o mântui, ci lumea de azi este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este o lume adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din “socotinţele” minţii omeneşti căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu.

Când mintea omului refuză să se mişte spre Dumnezeu, se predă simţirii care o face să rătăcească la suprafaţa celor supuse simţurilor şi să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră “plăcute la vedere” şi “bune de

dorit”.

Un Părinte spunea că “lucrurile lumeşti”, privite şi folosite fără a gândi la Dumnezeu, îşi sapă în gândire amintirile, aşa cum picioarele omului care umblă prun zăpa