La sfarsitul saptamanii trecute, publicatii precum „The Telegraph" sau „La civilta cattolica" anuntau interviul cu Papa Francisc si rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede ca dupa sase luni de pontificat incep sa ia forma explicita schimbarile ce intervin in abordarea Bisericii, societatii si lumii odata cu noul pontif.
Fiind vorba de o institutie cu pondere majora in viata umanitatii, interesul pentru pontificat ramane, fireste, mare, chiar si in aceasta epoca de secularizare a constiintelor si de expansiune a unei religiozitati dupa ureche si frecvent improvizata. In plus, noul papa vine, in premiera, din cultura extraordinar de fecunda in urmari a iezuitilor (Karl Rahner fiind reperul sau dintre teologii secolului trecut), cu experienta pastorala din America Latina si cu o formatie teologica desavarsita la Frankfurt am Main, sub influenta lui Romano Guardini. Peste toate, staruie intrebarea: care va fi directia de actiune caracteristica a Papei Francisc?
Se stie prea bine ca papii alesi in perioada postbelica au marcat, fiecare, istoria. Bunaoara, Ioan al XXIII-lea si-a asumat acel aggiornamento teologic si eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rara calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung si altii) care au lucrat la elaborarea declaratiilor de cotitura ale Conciliului Vatican II, Ioan Paul I a lansat tema angajarii Bisericii de partea democratizarilor din societate, Ioan Paul al II-lea a contribuit la restructurarea geopolitica a lumii largind aceasta tema, iar cel mai mare teolog care a urcat in scaunul petrin in ultimele patru secole a facut din raspunsurile crestinismului o referinta fundamentala in cultura timpului nostru. Cu Benedict al XVI-lea, s-a ajuns la etalonul neobisnuit de inalt ca suveranul pontif sa fie nu doar teolog de cea mai mare anvergura, legitimat de opera orig
