Ziarele nu lasă nimic nesemnalat, necomentat, nefotografiat. Le citeşti şi simţi pulsul lumii. Nu trebuie să te iei, întotdeauna, după titluri. Sunt alese ca să te păcălească. Una ţi se promite, alta ţi se oferă. E, pare-se, un secret al meseriei, o probă de profesionalism. Pozele sunt şi ele bine alese.
”Duşmanul politic” al patronului e surprins, de regulă, în momente ridicole, cu gura strîmbă, cu ochii semi-închişi sau cu mîna în nas. Cît despre subiecte, ele nu pot fi clasate după ierarhii standardizate. Jurnalistic vorbind, nu există nici o diferenţă între armele chimice din Siria şi gropiţele triste din obrăjorii Andreei Marin (care e supărată, ca o doamnă, pe indiscreţia gazetarilor, dar le spune tot şi mai mult decît atît). În rest, afli tot felul de lucruri neaşteptate şi, îndeobşte, necunoscute: că, de pildă, în urma unei cercetări pe baze statistice, s-a putut stabili, în sfîrşit, că bărbaţii preferă femeile frumose şi inteligente, sau că ”Prodanca” a fost jignită obscen de Mitică, sau că un ucrainean a descoperit un cîine care seamănă cu Putin. Viaţa palpită, în toată măreţia şi diversitatea ei pe fiecare pagină de gazetă, fie ea ”serioasă”, sau de tabloid.
Trebuie să recunosc însă că rareori am fost atît de năucit, de ”destabilizat” de o ştire, ca atunci cînd am citit despre unele activităţi ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Cum de nu m-am gîndit?! Toate tipurile de comunităţi (profesionale, orăşeneşti şi săteşti, instituţionale etc.) au, la anumite intervale de timp, ”întruniri” colegiale. Sărbătoresc ani de la absolvirea liceului sau a facultăţii, comemorează evenimente biografice semnificative, aniversează momente din viaţa ”colectivului” din cutare întreprindere. Vechi camarazi de front, vechi deţinuţi politici, vechi coechipieri sportivi, vechi asociaţi în felurite ”iniţiative” obşteşti sau ideologice simt nevoia să s
