Preşedintele Traian Băsescu a discutat din nou de trecerea la euro, atunci când a vorbit de posibilitatea ca BNR să cumpere aur. Moment când a confundat rezervele minime obligatorii cu rezerva valutară: ”Vom avea obligaţia să ne reducem rezerva valutară, repet, rezerva valutară, la 2% când intrăm în zona euro”. Întrebarea este însă în ce măsură ar fi oportună adoptarea euro, în condiţiile în care orizontul de renunţare la relaxarea cantitativă (quantitative easing) se îndepărtează? Ridic acestă problemă pentru că atunci când introduci dolari în piaţă totul este judecat monetar şi nu mai contează politicile structurale. Şi din câte se observă, cu excepţia noastră, nicio ţară din regiune nu mai pomeneşte nimic de integrarea în zona euro. Iar, în paralel cu Statele Unite, întreaga Uniune Europeană a ajuns să analizeze performanţele mergând pe mâna politicii monetare. Discursul bazat pe politici structurale mai apare “rătăcit” prin declaraţiile guvernatorului Mugur Isărescu sau ale economiştilor libertarieni, care avertizează că politica monetară nu creează locuri de muncă, nu se poate ţinti ceva ce este natural instabil şi nu trebuie să ne fie frică de deflaţie pentru că aceasta reduce sănătos costul capitalului (nu prin manipulare de către banca centrală).

Da, dar dacă singurele pârghii utilizate pentru a obţine creştere economică sunt cele monetare întrebarea este ce nevoie mai e de guverne, nu sunt suficiente bănci centrale? Iar dacă lucrurile merg în acestă direcţie, spre conducerea economiei pe seama administrării masei de bani, atunci singurul rol al unui preşedinte, care e şi prim ministru în Statele Unite (şi care are puterea să pună prim miniştri şi în alte tări), e acela să numească un guvernator de bancă centrală care să se ocupe fără ezitări de gestionarea masei monetare şi continuarea quantitative easing (QE).

Recapitulăm. Guvern