„Dar îl las să vadă/Răul, că un biet căţel

Are inimă mai bună/Decât a avut-o el”

A fost odată un lup care trăia liniştit alături de haita sa, în armonie perfectă cu natura şi cu legile firii. Toate bune, frumoase şi la locul lor, până când lui Dumnezeu i-a venit ideea să facă o creatură după chipul şi asemănarea Sa. Din păcate, Dumnezeu avea simţul umorului uşor prea dezvoltat, astfel încât, în loc de portret, a realizat o caricatură. Astfel a apărut omul. Toate trăsăturile Divinităţii au fost exacerbate, strâmbate sau schimonosite până la demență. Omul, nu prea dezvoltat ca intelect, compensa prin vehemență, inconştientă, narcisism şi voinţă de putere. Pe lângă toate acestea, omul simţea o invidie grotescă față de toate celelalte creaturi ale Domnului pentru simplul fapt că acestea erau adaptate, trăiau simplu, erau intuitive, inteligente, descurcăreţe dar şi frumoase. Chinuit din pricina pizmei, omul s-a străduit să distrugă tot ceea ce n-a putut crea, dar nici egala. A început cu lupul, pe care l-a atras pe căi necreștinești departe de habitatul său natural. L-a îmblânzit, adică s-a chinuit fără prea mare succes să-i ucidă instinctul, nobleţea şi inteligența. Tot chinuindu-se în felul acesta, a reuşit doar să îl transforme în câine, adică într-o creatură minunată, chiar mai plină de calităţi decât strămoşul său, lupul. Câinele dădea dovadă şi de alte calităţi care îi erau străine omului, motiv pentru care îl deranjau nespus pe acesta: iubirea necondiţionată, devotamentul, fidelitatea, prietenia adevărată. Cum să rezişti? Omul nutrea din ce în ce mai multă ură faţă de această fiinţă perfectă, pe care nu era capabil să o înţeleagă, ci doar să o invidieze. Conform principiului „oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară?”, cineva trebuia să plătească pentru răspunsul nesatisfăcător. Omul dorea cu orice preţ să deţină titlul de cea mai inteli