În cartea de dialoguri cu Iosif Sava, „Patima muzicii“, baritonul David Ohanesian deapănă amintiri despre capodopera enesciană Oedipe, spunând că s-a „născut să cânte Oedipe“
Încă ne este greu să credem că Maestrul David Ohanesian ne-a părăsit, lăsându-ne mai departe, pe drumurile muzicii, fără călăuză. Şi totuşi, Maestrul continuă să existe, fără să ne ceară lacrimi şi tristeţi, prea mândru pentru a accepta compasiunea. De fapt, rememorând ce ştiu, ce ştim despre viaţa sa, de-abia acum, după ultima cădere a cortinei, ar trebui să înceapă povestirea redescoperirii celui care a fost Oedipe, Învingătorul Sfinxului.
În cartea de dialoguri cu Iosif Sava, Patima muzicii, el mărturisea, cu mulţi ani în urmă, vorbind despre capodopera enesciană Oedipe: „Crezul vieţii mele. M-am născut să cânt Oedipe. Oedipul a fost rolul vieţii mele. Întreaga mea biografie se centrează în jurul operei enesciene. Am cântat, nu de puţine ori cu strălucire, marile roluri de bariton. Am fost aplaudat în aceste roluri în mari centre artistice ale Europei, de la Paris la Moscova, şi de la Hamburg la Istanbul... Opera Oedipe mi-a fost însă lucrarea cea mai apropiată. Oedipe reprezintă chintesenţa carierei mele“.
Din observaţiile lui David Ohanesian notate de Iosif Sava, pentru a ne apropia mai mult de gândirea interpretului, reţinem câteva detalii: „Rolul este lung. Solicită o voce robustă, sonoră, cu armonice bogate, cu posibilităţi de reţinere şi explozii tumultuoase. Puţine partituri au indicaţii ca: poco sforzando, ben sforzando, poco rinforzando, ben riforzando, feroce etc. Sferturile de ton care au menirea să dea un caracter de tânguire sau chiar de bocet; alternarea între moliciune şi forţă presupune o vastă experienţă, o tehnică desăvârşită. Privirea, reflectorul sufletului, trebuie să fie continuu concentrată asupra publicului. Rolul este imens. Cred că şi
