Zeii s-au prăbuşit! Eroii au murit! Aurul puterii a devastat tot! Paradoxal şi înfiorător, e rolul morţii să restabilească echilibrul lumilor. Dar, salvatoare, mai apare o şansă. Nu este muzica în sine, ci concertul pe deplin.

Aseară s-a încheiat ultimul episod al unueia dintre cele mai importante contribuţii ale Festivalului Enescu la cultura noastră naţională: ”Inelul Nibelungului” cîntat integral. Aplauze nesfîrşite, ovaţii şi recunoştinţă pentru Marek Janowski la finalul ”Amurgului zeilor”. În sala Palatului, aproape de mizeul nopţii, cîteva mii de oameni aplaudau extatic. Obosiţi, storşi de încercările la care titanul supune biata fiinţă, spectatorii îşi exprimau admiraţia şi recunoştinţa pentru o garinitură de artişti care le-a adus în viaţă un moment imposibil de uitat. Cîntăreţii, orchestra, corul şi, mai ales, Marek Janowski erau fericiţi. Sînt convins că şi Wagner a zîmbit astă-noapte. Locaţia exactă a lui Wagner este încă disputată, unii zic că e în Rai, la loc de mare cinste, alţii că e în Iad, în colţul cel mai chinuitor – dar, de oriunde ar fi, a zîmbit şi el ieri, după ce Brunhilde a închis mitul cu gestul ei suicidar. Wagner a zîmbit pentru că victoria muzicii lui la Bucureşti este totală şi, aşa cum îi place lui, ea însăşi pecetluită în mit. De aseară, ”Inelul” cîntat la sala Palatului a încetat să mai fie istorie muzicală şi a devenit mit. Doar că nu este mitul din partitură, ci mitul din inimile noastre. Eroii săi nu sînt Wotan, Siegfried, Brunhilde sau Erda, ci Marek Janowski, Petra Lang, Stefan Winke, Eric Halfvarson, Egils Silins, Rundufnk – Sinfonieorchester Berlin.

Deşi nu avea sigur în minte asta, proiectul lui Janowski de a cînta întreaga tetralogie cu orchestra Rudfunk din Berlin a fost şi marea ocazie a generaţiei mele de a asculta live, în România, această creaţie de dimensiuni şi intensitate supraomeneşti.

Este locul să