Ne-am familiarizat cu faptul ca, din cand in cand, Piaţa Universităţii devine o agora civică, un Hyde Park al nostru, locul în care poţi protesta, cere şi proclama, critica şi aplauda. Liber şi fără autorizaţie de la primărie. Nu mulţi au îmbrăţişat ideea, speriaţi, poate de gândul care i-a dus mai mult către o arenă pentru gladiatori, decât către proteste paşnice şi discursuri fără invective...

Recunosc că am fost la proteste. Nu la Roşia Montană, dar am fost.

Nu rezonez, însă, nicicum, cu cei care confiscă adevărul şi-l resping pe al celorlalţi, cu violenţă şi infatuarea specifică lui “ştiu eu tot”. Şi, am învăţat în timp, că cel mai important este să ascultăm.

Dincolo de filosofia personală, stă cămaşa juridică a tot ceea ce îmbracă protestul în România, existând şi o lege în acest sens, Legea 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Şi, dacă ne uităm la anul în care a apărut legea, ne dăm seama că e vorba de o lege care a apărut în timpul democraţiei incipiente în România, o lege care avea rolul de a oferi un cadru pentru exercitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii întrunirilor, două drepturi constituţionale extrem de importante, cu atât mai mult în România anilor '90, încă măcinată de nesiguranţă. Aveam democraţia, încă o avem, dar cât de bine ştie fiecare dintre noi să o “folosească”? În momentul în care legiuitorul a reglementat cadrul pentru asocieri şi, implicit, proteste paşnice, s-a pornit probabil de la cuvintele celebre ale lui J.S. Mill “Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, căci, în momentul în care îi confer unui cetăţean nişte drepturi sau libertăţi, de orice natură ar fi ele, trebuie să am mare grijă cum acesta şi le va exercita, astfel încât libertatea lui să nu o lezeze pe a celorlalţi, să fie în consens cu sistemul social, cu relaţiile din interiorul lui şi cu valorile