Există la noi un stil, nu rafinat, de a crea o diversiune. Se inventează ceva, se face vâlvă imensă şi, deopotrivă, nefirească.
Atenţia este mutată brusc spre probleme ce, altfel, nu ar fi ajuns la suprafaţă. Există, însă, şi un soi de diversiune care îţi creează iluzia normalităţii. În starea aceasta apare fericirea. Beatitudinea. Orele pe care le-am petrecut în aceste ultime săptămâni, seri şi nopţi, cu oameni pe care îi ştiu de mult sau pe care i-am cunoscut acum înseamnă calea mea spre miracol. Şi Miracolul este acest Festival „Enescu“. Această diversiune de la dispariţia mea în întuneric.
În mijlocul Bucureştiului parcă abandonat, în ţara asta parcă a nimănui, valurile ignoranţei au format o insulă. Pe ea există şi români fericiţi! Beţi de fericire! Muzica ne-a luat minţile. Dar e atât de bine... Prospero are acum şi alte ipostaze, alte baghete cu care ne-a creat starea de imponderabilitate. Puţin deasupra pământului, în această desprindere uşoară, Insula lasă să-i fie văzută aura.
În ţări cu adevărat civilizate, cu săli pregătite să primească perfecţiunea muzicii, a marilor interpretări, acolo unde este tradiţie, ritual de sute de ani, reverenţă faţă de valoare şi faţă de modele, recunoaştere şi recunoştinţă, adulaţie faţă de cei aleşi şi desăvârşiţi, nu găseşti la prea mulţi paşi ceva de anvergura spirituală a Festivalului „Enescu“. Iar această ediţie întrece cu mult prezentul! Pentru că are forţa lui Beethoven şi a lui Wagner, a unui timp mare. Şi nebunia, poate tot a geniilor, să proiecteze un viitor salvator. Ioan Holender ne-a arătat drumul spre Graal. Suntem aproape...
Ce s-a întâmplat anul acesta aici, în România, va face înconjurul lumii de zeci de ori şi zeci de ani. Ce am trăit, ne-a adus mai aproape de Dumnezeu.
