Acum o săptămână s-au împlinit cinci ani de când o criză cumplită, cea mai dură şi cea mai lungă din epoca postbelică, răscoleşte planeta. Cu două excepţii notabile. Prima e America, unde criza a început cu un an mai devreme, când a căzut cu zgomot piaţa imobiliară. A doua e Japonia, aflată în criză de la începutul anilor 1990.
De luni, 16 septembrie, lumea largă a intrat în al şaselea an de criză. În al şaselea an de criză a intrat şi România. Timp de cinci ani însă, din septembrie 2008 şi până în prezent, criza noastră şi-a arătat toate feţele urâte ale unui ciclu economic ajuns în faza declinului. Dar, mai cu seamă, ne-a învăţat cât rău pot să facă – ţării în general, economiei în special – emoţiile îngroşate la maximum.
A dat însă Dumnezeu şi emoţiile, aşa îngroşate cum au fost, nu au degenerat în panică. Istoria păstrează amintiri dramatice din timpul crizei din 1929-1933, când panica a îmbrăcat forme dintre cele mai violente. Lumea năvălea în bănci, distrugea vitrinele, ghişeele bancare, cerea numerar. Acum, de o astfel de panică am fost feriţi, deşi stimulatorii de emoţii au agitat alarmele întruna: ba că vor fi falimente bancare şi că statul va umbla la buget ca să susţină băncile; ba că vor fi confiscate depozitele de peste o sută de mii de euro; ba că nici depozitele de sub o sută de mii de euro n-ar fi tocmai în siguranţă. Deşi toate aceste alarme, alimentate de avalanşe de zvonuri, n-aveau nicio legătură cu realitatea într-o ţară ca România, unde n-a căzut nicio bancă, de la buget nu s-a mişcat niciun leu pentru a fi salvată vreo bancă (în timp ce multe alte ţări au apelat din greu la bani bugetari pentru a salva bănci) iar depozitele s-au dovedit a fi în deplină siguranţă. De altfel, alarmele nici n-au prea fost luate în seamă. Aşa se şi explică de ce deţinătorii de depozite n-au dat năvală în bănci să-şi retragă banii. Au făcut-o câtev
