Toată lumea vrea să fie şef. Impulsul ăsta cred că e o sechelă, pentru mulţi, încă de când erau maimuţe şi s-au coborât din copaci, deşi încă nu erau pregătiţi. Cocoţaţi pe crengi de baobab, probabil că una cânta şi celelalte erau obişnuite să danseze. La comandă. Între timp, crengile de copac s-au transformat în scaune ergonomice, dar plăcerea de a cânta nu li s-a potolit. Şi nici impulsul celorlalte de a dansa, deşi se visează şi ele cântând. Şi, atunci când nu dansează, încep să fredoneze şi să caute, avizi, alţi indivizi cu „ureche muzicală”, dispuşi a începe să se bâţâie.

Treaba cu şefia începe de la grădiniţă, când puştanii de la grupa mică încep să-şi dea ordine, apoi se muşcă.

Se continuă, apoi, la şcoală, unde, din clasa 0 până în ultimul an de facultate, şefia se numeşte popularitate şi poartă tenişi de firmă.

În familie, legea triburilor şi a maimuţelor se păstrează. În majoritatea caselor există credinţa că trebuie să cânte cineva, iar restul să danseze. Şi li se pare tot atât de natural, precum li se par de fireşti apa de la robinet sau molul din ocol. Nici prin cap nu le trece că, de fapt, există noţiunea de „echipă”. Care, de altfel, funcţionează mai cu spor decât un taraf întreg de muzicanţi sau o armată de şefi, şefuleţi şi subalterni.

Cele mai multe „maimuţe” sunt prin birouri. Într-o instituţie, şi femeia de serviciu se visează şefă. Începe, întâi, timid, să dea ordine mopului. Dacă cel din urmă ascultă (şi, de obicei, o face), femeia de serviciu „avansează”. Lasă mopul deoparte şi începe să cânte în secretariat. Şi tot aşa, dacă vede că cineva dansează. Până la urmă, poate ajunge chiar manager.

Tu poţi să fii un şef veritabil. Dar şefia asta veritabilă nu se „cântă”, ca în vârful baobabului, cu tonalitate înaltă cât creanga. Asta se câştigă.

Toată lumea vrea să fie şef. Impulsul ă