„Moştenirea“ geto-dacă a devenit pentru mulţi egală cu mândria de a fi român. Exagerările voite din perioada Epocii de Aur şi nu numai nu doar că au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv, dar au făcut ca în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru. E foarte greu azi să vorbeşti destins despre daco-geţi. Toate frustrările şi neîmplinirile timpului prezent şi-au găsit în istoria dacilor o periculoasă alinare. Istoricii şi antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut sau mitul Vârstei de aur (un spaţiu geografic şi temporar plasat la începuturi, în care totul a fost exact cum nu mai este astăzi). Realităţile istorice sunt ignorate şi adesea nu vrem să cunoaştem răspunsul la întrebări fireşti, precum „ce ştim despre daci sau ce legătură au ei cu România de azi“... Iată o întrebare la care încearcă să răspundă profesorul şi istoricul Zoe Petre Putem să îi socotim pe daci strămoşii noştri? Desigur, cu condiţia să acceptăm un sens mai degrabă simbolic al noţiunii de strămoş. Vreau să spun că niciunul dintre compatrioţii noştri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-şi amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ţinut minte, şi care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă. Cu toate astea, eu sunt româncă, iar dacii şi romanii sunt strămoşii istorici ai poporului român. Comunitatea vorbitorilor de limbă română din aria Dunării de Jos şi a Munţilor Carpaţi îşi are originea într-o relaţie interculturală ai cărei principali factori în Antichitate au fost pe de-o parte o ramură a tracilor de la nord de Balcani, şi pe de alta – latinofonii stabiliţi aici după