Probabil că, fără să îşi dea seama cum, guvernul Ponta şi de altfel întreaga clasă politică, pe care USL o domină cu 70%, au ajuns cele mai vocal contestate produse ale democraţiei electorale româneşti din ultimii 20 de ani.
Norocul lor este că, deocamdată, protestele nu au amploarea (masa critică este termenul la modă) şi duritatea care să schimbe radical ceva. Dacă au pus muşchi pe ele, precum mişcarea anti-exploatării de la Roşia Montană, se complac încă să rămână mai degrabă la rubrica manifestări cultural-artistice, decât la proteste cu miză social-politică.
De unde atâta vrajbă, ca să parafrazăm un celebru rastafarian jamaican, a cărui muzică a adus laolaltă milioane dintre cei mai diverşi oameni? De unde aceste spasme ale străzii, venite parcă din senin, împotriva unor politicieni care până mai ieri stăteau confortabil în Parlament sau la Primărie, aşteptând nepăsători, văzându-se cu sacii-n căruţă, următoarele alegeri, ca să joace din nou dramoleta implicării şi a iniţiativei în comunităţile care i-au urcat în funcţii?
Unii vor piste pentru biciclete, alţii nu vor cianură în mijlocul munţilor şi satului Roşia Montană, unii nu vor ca maidanezii să moară de seringă otrăvită. În faţa lor, scandările sindicale ale medicilor sau ale transportatorilor coordonaţi de Rădoi de la metrou parcă nu mai înseamnă nimic, nici ca număr, nici ca mesaj.
5.000 de biciclişti şi vreo sută de iubitori de maidanezi sunt în stradă împotriva lui Oprescu, primar cvasi-absent al Capitalei, care până acum a scăpat ca prin minune şi de furia stradală a mult mai numeroşilor adepţi ai eradicării pericolului cu patru lăbuţe care te atacă când nu te aştepţi.
Chiar dacă nu rostesc nume concrete, cărora să le ceară demisia în faţa Guvernului, 20.000 de oameni din cele mai diverse grupuri sociale sunt în stradă, împotriva guvernului care a încercat din nou, a
