Am recitit în vremea din urmă, după treizeci de ani sau mai mulţi, cîteva romane precum Groapa, Principele, Galeria cu viţă sălbatică, Vînătoarea regală, Moromeţii, Îngerul a strigat... Peste fericirea produsă de lectură, în tandem cu identificarea canonului valoric al marii literaturi şi al romanului modern, i-am fericit pe criticii care au avut şansa să se formeze citind şi scriind în premieră despre cărţile unor Eugen Barbu, Marin Preda, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov şi alţii asemenea lor.

Primul scriitor viu pe care s-a întîmplat să-l cunosc, mi se pare că-n jurul vîrstei de treizeci şi trei de ani, a fost un astfel de critic. Nu-i voi pomeni numele, în primul rînd pentru că la vremea respectivă îl admiram necondiţionat în virtutea comentariilor şi recenziilor lui din revistele literare ale vremii, pe care le vedeam ca o prelungire firească a lecturilor mele. Exerciţiul sau funcţia critică veneau în continuarea exerciţiului sau funcţiei poetice sau romaneşti, cam tot aşa cum alergarea, ca expresie supremă a exerciţiului atletic, vine în continuarea mersului ca o prelungire a lui. Dacă nu cumva ordinea-i inversă, mersul decurgînd din alergare. S-ar părea că primii paşi ai copilului sînt de alergare, imprimaţi de căutarea echilibrului biped. Oricum mersul şi alergarea se condiţionează reciproc, ca funcţii ale aceluiaşi organism, o relaţie asemănătoare existînd sau trebuind să existe între literatură şi critică.

După ruptura socio-politicoculturală din decembrie ‘89, majoritatea fericiţilor critici din categoria invocată mai sus şi-au suspendat activitatea pe termen nelimitat. Fenomenul se pretează desigur la tot felul de explicaţii, dar prefer să rezum metaforizînd, spunînd că le-au scăpat printre degete acele obiecte ale muncii în care-şi investiseră ani buni dintr-o viaţă de om. Fa