Nu aş vrea, în acest articol, să exprim un punct de vedere privind proiectul de la Roşia Montană, să mă situez ”pro” sau ”contra” acestui proiect. Ceea ce vreau este să atrag atenţia asupra unor aspecte care ţin de felul în care problema ca atare este ridicată, la nivel public, precum şi despre felul în care are loc ”negocierea” între toate forţele implicate. Din punctul meu de vedere, orice decizie importantă, care priveşte atât statul, cât şi cetăţenii pe care îi reprezintă trebuie să fie luată prin dialog. Dialogul presupune însă recunoaşterea preliminară a partenerilor de dialog şi a poziţiilor de plecare ale acestora. Fără legitimitatea participanţilor la decizie, nu se va putea vorbi, cred eu, despre legitimitatea unei soluţii. Când Guvernul a aprobat proiectul de investiţii la Roşia Montană, trimiţându-l către Parlament, opozanţii civili s-au mobilizat pentru a-l contesta în stradă. Teoretic, între cele două părţi ar fi trebuit să înceapă un proces de negociere în vederea unui compromis. Această negociere a fost însă respinsă de facto, mai întîi de către cei ieşiţi în stradă. Ei au ridicat miza problemei, ba chiar au ipostaziat-o. RMGC a devenit rapid nu doar o temă-cheie, ci şi o temă revelatoare pentru felul în care clasa politică înţelege să rezolve problemele României. Astfel, înainte de a contesta soluţia găsită de Guvern, protestatarii au contestat legitimitatea actualei clase politice în raport cu satisfacerea interesului public. Or, din punct de vedere legal, Guvernul, condus de politicieni, este legitim să rezolve problemele care ţin de interesul public. De cealaltă parte, Guvernul, confruntat cu reacţia consistentă a străzii, a respins, la rândul său, negocierea. Interesul Guvernului era (şi este în continuare) de a nu transforma o problemă strict economică într-una exponenţială pentru politica generală. Ca urmare, a contestat legitimitatea străzii