Ştiu din teorii, dar, din fericire, şi din practică, cât de dureroase şi indezirabile sunt shimbările. În sisteme e la fel ca la oameni: ne opunem cu orice preţ schimbărilor pentru a menţine – cu orice (mare!) preţ – vechea homeostazie (un status quo comod, previzibil şi familiar), chiar şi atunci când aceasta este deja în detrimentul nostru.

Conştientizarea faptului că printr-o loialitate malignă faţă de vechi, dar călduţ (vechiul sistem, în cazul acestui text, dar vechea homeostazie - stare emoţională, modele comportamentale, gânduri şi convingeri etc., din perspectivă psihologică), putem lua decizii nepotrivite şi aşa riscăm să ajungem în locuri nepotrivite, situaţii inadecvate şi tot aşa, să avem o viaţă nefericită. Din nefericire, nu poţi face o carieră, însă.

Similaritatea dintre aceste două soiuri de schimbări, la nivel micro (individ/ familie) şi macro (sistem/ societate), este copleşitoare: aşa îi urmăresc pe oamenii cu care interacţionez şi tot aşa observ procesele demarate de unele (preapuţinele) ministere. Şi acei oameni, şi acele ministere doar admiraţie îmi trezesc.

Dincolo de multele mele rezerve pentru teoriile cu privire la politicile publice (unele - sterpe, altele – utopiste sau inutile), în multe situaţii din Moldova contemporană rezonez cu doctrina alegerii publice, care stipulează că principala atribuţie a unui guvern este stabilirea ordinii politice, ca în baza acesteia să canalizeze comportamentele centrate pe autosatisfacţie al cetăţenilor, spre un comportament care să urmărească binele comun. Ceva similarităţi cu realitatea din sistemul de învăţământ? O, da! Cu o singură “erată” – “binele comun” în cazul reformelor din învăţământ este, întâi de toate, un “bun personal”, doar că nu toţi părinţii şi elevii înţeleg asta. Nici toţi profesorii. Precum şi puţini decidenţi…

Ecuaţia are multe variabile: dreptul la educaţie, c