Nu există suficiente cuvinte în fondul lexical al limbii române pentru a-l putea descrie pe Corneliu Vadim Tudor, azi. Le-a luat el pe toate, le-a golit de înțeles și le-a umplut cu căcat, pentru a arunca în absolut tot ce mișcă în țara asta. Ba i-au mai ajuns pentru a arunca și înspre alte țări, uneori chiar și spre alte galaxii. Dar voi face un efort.

Corneliu Vadim Tudor este, probabil, cel mai mare rău care ne putea veni la pachet cu libertatea de exprimare. Și este primul exemplu pe care trebuie să-l dăm atunci când vorbim despre libertate de exprimare prost înțeleasă.

Din bube, mucigaiuri și noroi, Corneliu Vadim Tudor nu iscă frumuseți și prețuri noi. Nu. El le ia și le transformă în bube mai mari, în mucigaiuri mai otrăvitoare, în noroaie prin care nu răzbați nici cu tancul.

Corneliu Vadim Tudur nu este nici poet, nici prozator, nici gânditor, nici istoric, nici ziarist, nici politician, nici șef de partid, nici demnitar al statului român, nici tată, nici fiu, nici soț, nici amant, nici bărbat, nici hermafrodit. Corneliu Vadim Tudor nu este decât o budană supradimensionată, plină cu scârnă. În fiecare zi își dă cep singur și ne împroașcă pe toți, fără deosebire de vârstă, naționalitate, sex sau religie.

Corneliu Vadim Tudor nu este o ființă umană. Este cea mai eficientă moară de dejecții a României. Tot ce aruncă societatea, de la deșeurile menajere la sterilul exploatărilor miniere, de la mâncarea expirată la inventarul complet al bolilor venerice, de la materialele nereciclabile la întregul conținut al grajdurilor lui Augias, Vadim Tudor ia fără să ceară voie, toacă mărunt, după care împroașcă înapoi prin gura aia strâmbă, ce a căpătat în timp dimensiunile latrinei Legiunii a XII-a Gemina.

Corneliu Vadim Tudor este un accident creat de mâna omului. Mai exact, de mâna răposatului său tată, care a uitat să-l risipească pe o