România a căpătat un obicei constant în cei aproape 24 de ani de când exersează democraţia: să-şi transforme marile mize fie în ocazii de gâlceavă isterică sterilă, fie în subiecte de bârfotecă şi batjocură în saloane mai mari sau mai modeste.
Când şi când, la ocazii speciale, se trezeşte în noi pasiunea pentru câte un subiect şi îl forfecăm până când nu mai rămân din el decât rămăşiţele unei idei care ar fi putut să însemne ceva, care ar fi putut să ne schimbe vieţile, dar din care nu s-a ales decât zgomotul. Aşa se întâmplă, zilele astea, cu Roşia Montană, un subiect uitat în sertar timp de 15 ani şi care a explodat parcă din senin monopolizând ziarele, talk-show-urile şi discuţiile. O să îmi refuz exerciţiul de părerologie: îl fac prea mulţi şi nu cred că aş avea de adăugat ceva relevant.
În loc de Cultură vs. Cianură, o să încerc să vă reţin atenţia cu un alt subiect, ignorat şi el cu abnegaţie în ultimii zece ani: războaiele altora în care mor oamenii noştri. Când apare banda de breaking news pe care scrie cu negru pe galben „Soldat român mort în Afganistan”, ne mai aducem aminte că există 1.500 de oameni plecaţi să-şi rişte viaţa - unii pentru glorie, alţii din pasiune, cei mai mulţi pentru 3.000 de euro pe lună. Se duc cu gândul că o să-şi vadă moartea cu ochii şi cu speranţa că vor putea să-i întoarcă spatele la timp. Luni dimineaţa, am aflat că doi dintre ei n-au fost suficient de rapizi: pe Vasile Claudiu Popa (29 de ani) şi pe Adrian Postelnicu (34 de ani) moartea i-a înhăţat din urmă. Plecaseră spre Afganistan chiar din Crângul buzoian, împreună cu un batalion de forţe de elită, după o ceremonie la care au fost onoraţi de prezenţa ministrului Apărării. Acelaşi ministru care, la fel ca şi predecesorii săi, n-are acum de exprimat decât regrete pentru viaţa celor doi. Niciunul n-a avut, însă, curajul să întrebe sau să răspundă: „Ce mai căut
