Aseară, la Ateneu, am avut sentimentul oribil că revin cu 10 sau 12 ani în urmă. Tot ceea ce admiram ca achiziţie de civilizaţie concertistică pe parcursul acestui Festival a fost brutal contrazis. S-a dovedit încă o dată că o sală dominată de invitaţii este cu mult mai inadecvată muzicii decît o sală dominată de bilete cumpărate. Sper că devenim normali la un moment dat.

Telefoanele au sunat şi au piuit, aparatele de fotografiat au funcţionat din plin, ba chiar am văzut oameni care, în timpul concertului, ridicau iphonul să filmeze pianistul. Am văzut şi tablete ridicate pentru găsirea unghiului mai bun de fotografiere. Cum să explici unuia care făcea pe discretul avînd aparatul acoperit să nu se audă zgomotul specific fotografierii, că fotografierea fără zgomot e la fel de interzisă ca fotografierea cu zgomot cînd se spune că fotografierea nu este permisă! Şi tusea! Ah, tusea acestor melomani de ocazie mă scoate in minţi! Nu este tusea cuiva care se sufocă, care nu are încotro şi trebuie să expectoreze pentru că altfel i se înfundă gîtul. Este tusea cuiva care îşi drege vocea, care caută tonul vocal obişnuit. De ce îţi dregi vocea tu, în public, la un concert de pian, între prima şi a doua parte a unei sonate de Schubert? E ceva ce nu pot să înţeleg! Dacă ţi se spune de repetate ori să închizi telefonul mobil că începe concertul, de ce nu îl închizi? Dacă ţi se spune de repetate ori să nu fotografiezi în timpul concertului, de ce fotografiezi? Dacă ţi se spune să păstrezi liniştea, de ce o tulburi tuşind ca la sanatoriul TBC, foindu-te şi scîrţîind fotoliile între mişcări? Pentru că eşti nesimţit?

Operaţiunea de educare a acestui public de festival trebuie să continue. Să li se explice, de pildă, că pauza dintre părţile unei sonate sau ale unei simfonii nu e dată ca să se întindă publicul, să tuşească, să se foiască şi să mai schimbe o părere – acea mic