Recuperatorii de creanţe cumpără uzual pachete de datorii cu discount de până la 90%, multe dintre acestea mai vechi de 3 ani. Cum la sume mici furnizorii de utilităţi nu-şi mai bat capul cu debitorii, unele dintre datoriile preluate de recuperatori au termenul de prescripţie depăşit (dacă nu faci diligenţele necesare timp de 3 ani pentru a-ţi recupera datoria, nu te mai poţi adresa apoi în justiţie pentru executarea silită a debitorului). Cel mai frecvent apare această situaţie în cazul companiilor de telefonie, unde multe persoane figurează cu restanţe de câteva zeci de lei. Strategia folosită de recuperatorii care sună respectivii datornici după ce le-au preluat datoriile şi

le-au trimis câteva scrisori acasă este să-i ameninţe că vor obţine în instanţă repunerea în termen.

Întrebat care este procentul repunerilor în termen raportat la numărul total de datorii cu termen de prescripţie depăşit, directorul EOS KSI România, Georg Kovacs, mi-a răspuns plat: „Nu am statistici în acest sens”.

Principalul obstacol pentru repunerea în termen solicitată de persoanele juridice este că acestea nu pot invoca lipsa din localitate o perioadă mai lungă, boala etc. – motive de repunere în termen acceptate mai uşor în cazul persoanelor fizice.

Kovacs a recunoscut totuşi că ameninţările cu executarea silită, pentru clienţii care nu ştiu că termenul de prescripţie a trecut, la care recurg unii angajaţi ai firmelor de recuperare nu sunt chiar în regulă. “Chiar dacă oamenii nu mai pot fi daţi în judecată, datoria lor rămâne şi pot fi sunaţi pe termen nedefinit pentru a li se reaminti asta. Oricum, faţă de Germania, care are un termen de prescripţie de 30 de ani, sau alte ţări unde nu există aşa ceva, legislaţia românească e destul de blândă”, a subliniat însă acesta.

Paradoxul românesc în materie de creanţe este că, în timp ce ponderea datoriilor neîncasa