La finalul primei săptămâni de Festival Enescu, privesc tot spre vârful luminos din debut: Radu Lupu, Daniel Barenboim şi Staatskapelle Berlin. După seara în care Radu Lupu a cântat Concertul nr.4 de Beethoven (la Sala Palatului, 1 septembrie), şi după recitalul său cu repertoriu integral din Schubert (Sonatele nr. 20 şi 21), de la Ateneu (4 septembrie), m-a urmărit imaginea maestrului muzicii din Castalia lui Hermann Hesse. Retragerea în altă lume (la care noi putem fi doar spectatori încremeniţi), strălucirea luminoasă şi spiritualizată a cântului la pian transcende spaţiul concertului. Nu mai putem vorbi de „construcţie”, de „stil”, de „autenticitatea” unei interpretări, ci asistăm – cum de puţine ori în viaţă ne e dat – la un ritual al nuanţelor şi mărgelelor de sticlă de pe clape, la care Staatskapelle Berlin şi Daniel Barenboim participă impecabil, cu delicateţe şi căldură.

Într-un al doilea concert alături de Barenboim (2 septembrie), pianistul intră în jocul iniţiat de prietenul său: Concertul pentru două piane în mi bemol major de Mozart devine astfel spaţiul unui dialog condus parcă între clapele unui singur pian. Dirijorulpianist configurează ansamblul în aşa fel, încât pianele – fără să piardă nimic din strălucirea de protagonişti – sunt şi colegi ai orchestranţilor, ascultă fiecare instrument sau grupă de instrumente. Ca răsplată, primesc toată atenţia de care au nevoie, răspunsurile şi susţinerea tematică; orice frază muzicală este condusă de toată lumea la fel, cu aceleaşi accente şi frazări interioare, cu acelaşi elan. Într-un asemenea cadru, Barenboim s-a jucat permanent împreună cu Radu Lupu: bucuria de a cânta cu un prieten, de a vorbi, de a schimba idei, aluzii, poante şi rafinamente doar prin intermediul limbii pianistice s-a transmis tuturor.

În partea secundă a concertului, ne-am adus aminte că anul acesta îl sărbătorim pe Giuseppe