În martie, ar fi împlinit 90 de ani. L-am cunoscut destul de bine în ultimele două decenii ale vieţii lui, deşi, când a murit, în 1991, pierdusem legătura cu el, nu mai ştiu exact de ce, poate pentru că îmi era teamă de felul cum vedea el revoluţia din 1989, ataşat ideologic şi existenţial, cum era, de aceea din 1944.

I-am recitit critica şi romanele pentru Istoria critică. Capitolul pe care i l-am consacrat a ieşit negativ. Doar romanul Solstiţiu tulburat din 1977 a continuat să-mi facă o bună impresie. Despre om n-am vorbit deloc. Nu-mi amintesc de ce nu m-am referit la Vârstele raţiunii, cartea de Convorbiri cu Paul Georgescu, publicată în 1982 de Florin Mugur, pe care am trecut-o prosteşte în bibliografia acestuia din urmă, ca şi Laszlo Alexandru, de altfel, în monografia pe care mi-o consacră, din bibliografia căreia aflu că am scris despre carte, la apariţie, o cronică, fapt pe care l-am uitat cu desăvârşire. Omul transpare din aceste Convorbiri în toată complexitatea lui. Şi poate că paginile cele mai bune de critică sau de proză sunt de găsit în aceeaşi carte.

Carte care e o dovadă că, în 1982, se putea vorbi şi scrie liber. Paul Georgescu n-a fost niciodată înainte la fel de deschis în ce scria, deşi, în conversaţiile private, nu făcea economie de o anumită sinceritate. Avea darul expresiilor plastice şi, nu o dată, maliţioase. Mai cu seamă când se referea la alţii. Despre sine, păstra o discreţie oarecum ambiguă. În Convorbiri, ridică prima oară vălul care îi acoperea dintotdeauna familia, copilăria şi adolescenţa, lecturile formatoare. Elementul autobiografic nu lipsea din romane. Dar transfigurat în asemenea măsură, încât devenea greu identificabil. Vălul continuă să stea coborât peste activitatea lui politică din debutul anilor 1940. Întrebat de Florin Mugur de câteva ori despre condamnarea la moarte de către regimul antonescian, refuz