Cad antrenori. Alţii le iau locul pe cracă. E ca în linia întîi, dar nimeni n-are habar ce e de cucerit

Avem nevoie de un şoc la echipă. Ceva nu e în regulă. Eu nu sînt în regulă. Mă autosuspend. Declar că nu mă mai implic şi că nu mă interesează decît rezultatul final la capătul unui contract ferm. Pînă atunci, mă dau afară. Fac tuşa. Mă transform în spectator-observator al respectării contractului. Nu voi interveni decît dacă apar derapaje grave. S-ar putea să nu fac bine, dar n-am încotro. Ştiu, sînt banii mei, dar am încercat tot. Tot. Am dat afară antrenori, am surghiunit jucători, am mătrăşit preşedinţi. Nimic n-a mers. Nu-mi rămîne decît o soluţie. Iubesc această echipă, echipa mea, copilul meu. Într-o noapte de nesomn m-am jurat să nu fac ca eroul lui Rebreanu, să nu-mi sufoc odrasla cu dragostea mea tiranică. Aşa că mă dau la o parte. Nu voi sta departe, dar nici în calea ei. Mă voi chinui. Mă predau. Semnat: un patron.

Puţin înainte de ’89 am asistat la o fază tare de tot la TV. Era o vizită a Tovarăşului. Inspecta şantierului pieţei agro-alimentare de la Socului, cea care avea să fie poreclită Circul Foamei. Al doilea nume venea de la maţele ghiorăind ale unei naţiuni căre se mai hrănea doar cu bancuri. Primul făcea referire la cupola care stă aşezată, şi azi, deasupra construcţiei. Ca de obicei, un crainic povestea fals-emfatic despre marile realizări de rahat ale sistemului, în timp ce nea Nicu îşi făcea de treabă în faţa unei machete uriaşe. Construcţia era ridicată în bună măsură în faţa lui, structura de fier a cupolei fiind deja realizată. Atunci am văzut gestul acela teribil. Ceauşescu s-a uitat un pic la cupola reală, apoi a luat varianta ei de carton de pe machetă, a ţinut-o un pic în mînă mimînd un gînd şi a aşezat-o senin în altă parte. Deşi imaginile erau alb-negru mi s-a părut că unii dintre ingineri stăteau să leşine. Iată de c