Încrucișarea biciclistului de manifestație cu fiica cea sfioasă a democrației, Inteligența, ar putea da naștere copilului dorit de toată lumea. Ivirea pruncului mesianic în ieslea de la Universitate i-ar lăsa cu gura căscată pe cei trei magi de la SRI. Lumea ar începe să creadă într-un dumnezeu urban, cu mustață și pălărioară, care se arată enoriașilor doar pe Facebook și pe Twitter. Dar mîntuitorul neamului românesc nu poate fi botezat cu nume obișnuite, ca "Jos Guvernul", "Nu gazelor de șist" ori "Salvați Roșia Montană". Numele lui plutește ca duhul sfînt peste apele tulburi ale viiturii politice, rostit de o mie de guri, dar neauzit de nici o ureche.
Și, la urma urmei, cine să audă? Cînd spui cu voce tare "proiect național", Guvernul, Parlamentul, președintele și Opoziția se aruncă pe burtă, ca și cum ți-ai fi desfăcut haina și le-ai fi arătat cartușiera cu trotil. Într-un proiect național nu numai că nu s-a obosit să creadă nici un guvern, nici un președinte și nici un partid politic, dar, de fiecare dată cînd au pus mîna pe vreunul, l-au dat pe mîna centurionilor. Proiectul național al României, oricare ar fi el, poate crește în claxoanele bicicliștilor și în zumzetul tinerilor universitari așa cum crește inteligența plantelor în muzica lui Mozart. Dacă ideea încă n-a apărut, hipsterii ar face bine să lase asfaltul în pace și să-și dea cu pet-urile în cap, poate apare.
În fond, ce înseamnă un proiect național? Păi, cam tot ceea ce ne-a lipsit pînă astăzi: puțină minte, un strop de viziune și seriozitate, măcar cît aur se găsește la tona de minereu. Restul, adică planuri cincinale, control și consens politic, poate fi împrumutat din opera lui Nicolae Ceaușescu. Un plan întins pe douăzeci de ani, care să facă din agricultură, infrastructură, sănătate, educație, resurse naturale și energie priorități indiscutabile, garantate de un pact politic naț
