Dirijorul Neville Marriner şi Academy of Saint Martin in the Fields sunt de nedespărţit: au cântat vineri şi sâmbătă la Ateneu, în seria concertelor de la miezul nopţii.

Cronică realizată de Mihai Cojocaru

La Festivalul „Enescu“ poţi să asculţi pentru prima oară orchestre consacrate şi artişti celebri. Dacă eşti un mai vechi suporter şi ai prins măcar două-trei ediţii, cu siguranţă ai avut ocazia să-i şi revezi pe câţiva.

Între capetele de afiş şi programele care îţi iau ochii – şi din care nu ştii ce să alegi mai întâi –, cele mai speciale mi se par concertele în care te întâlneşti cu o marcă. La fel ca în comerţ, o marcă muzicală nu se face peste noapte, iar simpla reclamă nu este suficientă. De la notorietate la faimă şi până la legendă, paşii de parcurs nu stau la îndemâna oricui. Celor care se întreabă dacă festivalul merită să existe, concertul de vineri seară, de la Ateneu, le-a dat răspunsul în forma întâlnirii cu o legendă vie – Sir Neville Marriner.

Un fenomen istoric

Pentru generaţia mea, care la Revoluţie nici nu-şi făcuse buletinul, numele avea încă de atunci o rezonanţă mitică, amplificată şi de orchestra cu care se confunda şi care purta o denumire ciudată şi lungă, ca a unei echipe obscure de fotbal britanic – St. Martin in the Fields. Tocmai în asta constă fenomenul – Marriner şi St. Martin sunt ca pereche de agapornis, de nedespărţit. Când asculţi un solist tânăr, acompaniat de o orchestră importantă, cea din urmă are cel mai adesea inteligenţa de a-l lăsa pe noul-venit să se afirme.

Când grupul vine condus de dirijorul-şef, poţi să te aştepţi la o amprentă anume, la o muncă de echipă cu profil propriu. Dacă, însă, ai în faţă un dirijor şi o orchestră care s-au născut şi au crescut împreună, unul punându-i bazele, iar cealaltă modelându-l şi proiectându-l în box-off