Nora Iuga, câinele ud e o salcie,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 70 pag.
Poeta şi traducătoarea Nora Iuga (n. 1931) „se bucură de o notorietate cu totul neobişnuită pentru vârsta pe care o are şi pentru vremurile în care trăim”, scrie, pe coperta a doua, poetul Nichita Danilov. Cred că e vorba, de fapt, de o vitalitate singulară a spiritului, care întreţine creativitatea poetică: după volumul Petrecere la Montrouge, publicat în 2012, Nora Iuga revine în 2013 cu un alt volum de poeme, câinele ud e o salcie, ambele apărute la Cartea Românească.
Mai bun şi mai închegat decât Petrecere la Montrouge – deşi cu texte inegale –, câinele ud e o salcie (al cărui titlu, după un poem omonim, nu este cel mai fericit ales, totuşi) conţine texte scrise la Viena, în 2012 – cum precizează indicaţia de pe pagina de gardă. El merge, ca şi volumul anterior, în direcţia aceluiaşi tip de poem construit pe bază de asociaţii libere, în siaj suprarealist (de unde şi titlul poemului care dă titlul cărţii – o asociaţie de imagini dintre cele mai puţin reuşite, totuşi, ale cărţii). Cu toate acestea, există o diferenţă importantă faţă de asocierile de imagini suprarealiste: în ciuda aparenţelor, la Nora Iuga – mai ales în ultimele sale poeme –, imaginile poetice se ordonează nu după aşanumitul „hazard obiectiv”, ci în funcţie de memorie. Deşi disparate, haotice (cu un termen folosit chiar de poetă), imaginile evocate de aceste versuri provin din memoria personală, a vârstelor succesive, sunt secvenţe din copilărie, din vise, accidente, întâmplări, tot felul de „fantome” – peste care se aşază cuvintele (la care poeta face ea însăşi referinţă, frecvent, autoreflexiv).
De altfel, dacă ar fi să aleg un titlu cu adevărat potrivit pentru acest volum, el ar fi acela al unui alt poem, şi anume numai fantomele ţin acoperişul. Acolo apar rândurile acestea, l
