Prietenul meu, Pictorul, mi-a spus adesea că proba cea mai grea a meşteşugului şi artei sale este portretul. Am crezut, multă vreme, că dificultăţile vin din complexitatea trăsăturilor umane şi din dorinţa artistului de a găsi acel ceva, esenţial, în personajul său, pe care să-l înfăţişeze lumii, depăşind, astfel, exerciţiul simplei imagini în oglindă a unui chip! M-am înşelat! Portretele de contemporani, la care mă obligă îndeletnicirea de gazetar, mi-au dezvăluit misterul: dificultăţile, adesea insurmontabile ale portretisticii nu vin din tehnică, nici din structura complexă a personalităţilor, ci din tristeţea care-l copleşeşte pe artist, obligat să pună în pagină prostia seacă, răutatea gratuită, orgoliul găunos, ignoranţa "multilateral dezvoltată", deşertul nesfîrşit al goliciunii interioare a celui care-i stă în faţă, drept "model". Aceste personaje sunt, adesea, oameni aflaţi în poziţii de putere, de autoritate şi mărire, deţinători ai unor considerabile averi, sunt cei care comandă şi plătesc opera de artă, de aceea, în sufletul pictorului se strecoară, inevitabil, o doză de teamă. Cum să-l zugrăveşti pe "onorabilul" aşa cum este? Dacă bagă şi el de seamă, privind tabloul? Adio comenzi, nu doar de la el, ci de la toţi cei asemenea lui! Sub un asemenea stress, portretul are toate şansele să cadă ori sub securea convenţionalismului manierist, ori sub măciuca eşecului. Nu întîmplător, cele mai bune portrete, din istoria picturii, sunt autoportretele sau cele ale unor fiinţe apropiate, relativ insignifiante social, de la care artistul nu aşteaptă nici o reacţie! Ar fi, oricum, inadecvată şi inutilă!

Gazetăria, aceea adevărată, care îşi respectă statutul, are în acest fel, un avantaj major asupra picturii. Portretul nu este făcut la cererea clientului! Cel de astăzi face parte din seria pe care am inaugurat-o acum cîtăva vreme: "Prostul de serviciu". O galer