Am intarziat putin, fata de rigorile tipografice la octogenara aniversare de anul trecut si, ne mai apucand sa public aceasta prefata pe care mi-a cerut-o pentru ultima sa carte, mi-am spus cu naiva inconstienta ca, arta fiind nemuritoare, nu-i nimic : o voi publica anul acesta pe 14 noiembrie cand Geo m-ar fi ajuns din urma cu cei 81 de ani. Si iata ca soarta nu-mi mai lasa alta varianta decat, depasind durerea, de a-l ajunge eu candva !
Este omul despre care pot sa spun in deplina convingere ca ne-am iubit cu umor si prin umor. Nu am facut nici un film cu el, nu i-am fost producator, nu mi-a fost regizor si, poate de asta, ne dezamagindu-ne reciproc prin incontrolabila meschinarie a relatiilor cotidiene, am ramas intr-o statornica comuniune de idei asupra actului de demnitate artistica pe care trebuie sa-l slujim in intregul sau univers romanesc. Pentru ca, daca e vorba de universul artei de pretutindeni, o spun cu mana pe inima evocand zecile de personaje cu aparitii scurte si mult mai penetrante decat un rol principal, pe care el le-a creat cu o perseverenta frizand geniul, ca nu exista in filmografia lumii lucratura mai de bijutier decat a lui Geo Saizescu, spre a merita consacratul „Oscar pentru rol secundar”.
Si imi fac datoria de a publica in memoria lui cele ce-i scrisesem ca dedicatie pe 12 noiembrie anul trecut :
Mai inspirata, mai adevarata, mai precis descrisa, mai incantatoare si mai penetranta definitie despre sclipirea prompta, nativ patrunzatoare si intelectual formata in stiinta logica a ironiei ce caracterizeaza inteligenta romaneasca, nu cred ca exista. Si ea ne devine tutelara, prin geniul tutelar care a formulat-o.
Este firesc, deci, pentru fiecare generatie de la Anton Pann incoace, sa ne intrebam cam cine ar corespunde, cine s-ar apropia, a cui inteligenta, promptitudine improvizatoare, spirit critic si spirit inventi
