Un an electoral care, iniţial, nu se anunţa foarte interesant, plecând de la faptul că majoritatea parlamentară în principiu nu era pusă în discuţie, acum redevine foarte important.

În ultimele două săptămâni a avut loc o schim­bare remarcabilă, dar neremarcată, în peisajul politic românesc: căderea guvernului USL. În­tr-o democraţie originală era normal să avem o cădere de guvern originală: nici prin moţiune de cenzură, nici prin demisie. Şi totuşi, nu mai avem un guvern USL, pentru că USL din vremurile sale de glorie imagologică şi electorală a dispărut definitiv. A lăsat locul unei banale coa­liţii între două partide. O coa­li­ţie disfuncţională, ca mai toa­te coaliţiile de la noi. O coaliţie care va părea tot tim­pul că stă să se rupă, astfel încât, atunci când ruptura se va produce, nimeni nu va mai fi mirat. Totuşi, cheia jocului e amânarea rupturii. Şi nu pentru că unui partid sau altuia îi este greu să asume ruperea autoproclamatei „alianţe-pentru-mai-multe-cicluri-electorale“ numită USL. Ci pentru că, pe cât sunt de dulci strugurii puterii, pe atât de acri sunt cei ai responsabilităţii. În actualul con­text, în care strada s-a dezmorţit şi vechiul inamic de la Cotroceni trage din toate pozi­ţiile, nimeni nu vrea să guverneze de unul sin­gur, chiar dacă ar putea.

În această toamnă, practic, am intrat în anul electoral, unul care va avea 14-15 luni. Am putea spune: ce ghinion pe poporul acesta că are parte de alegeri prezidenţiale şi/sau par­lamentare numai în noiembrie-decembrie (1996, 2000, 2004, 2008, 2009, 2012, 2014). De fiecare dată, anul electoral începe din toam­na precedentă, pentru că devine im­por­tantă poziţionarea la începutul anului ca­len­daristic. În aceeaşi perioadă se finalizează şi bugetul, care este principala armă elec­to­rală a celor care guvernează. În această fază se pot testa strategii, idei, oameni. Acum pare că apro