Un an electoral care, iniţial, nu se anunţa foarte interesant, plecând de la faptul că majoritatea parlamentară în principiu nu era pusă în discuţie, acum redevine foarte important.
În ultimele două săptămâni a avut loc o schimbare remarcabilă, dar neremarcată, în peisajul politic românesc: căderea guvernului USL. Într-o democraţie originală era normal să avem o cădere de guvern originală: nici prin moţiune de cenzură, nici prin demisie. Şi totuşi, nu mai avem un guvern USL, pentru că USL din vremurile sale de glorie imagologică şi electorală a dispărut definitiv. A lăsat locul unei banale coaliţii între două partide. O coaliţie disfuncţională, ca mai toate coaliţiile de la noi. O coaliţie care va părea tot timpul că stă să se rupă, astfel încât, atunci când ruptura se va produce, nimeni nu va mai fi mirat. Totuşi, cheia jocului e amânarea rupturii. Şi nu pentru că unui partid sau altuia îi este greu să asume ruperea autoproclamatei „alianţe-pentru-mai-multe-cicluri-electorale“ numită USL. Ci pentru că, pe cât sunt de dulci strugurii puterii, pe atât de acri sunt cei ai responsabilităţii. În actualul context, în care strada s-a dezmorţit şi vechiul inamic de la Cotroceni trage din toate poziţiile, nimeni nu vrea să guverneze de unul singur, chiar dacă ar putea.
În această toamnă, practic, am intrat în anul electoral, unul care va avea 14-15 luni. Am putea spune: ce ghinion pe poporul acesta că are parte de alegeri prezidenţiale şi/sau parlamentare numai în noiembrie-decembrie (1996, 2000, 2004, 2008, 2009, 2012, 2014). De fiecare dată, anul electoral începe din toamna precedentă, pentru că devine importantă poziţionarea la începutul anului calendaristic. În aceeaşi perioadă se finalizează şi bugetul, care este principala armă electorală a celor care guvernează. În această fază se pot testa strategii, idei, oameni. Acum pare că apro
