Mănăstirea Nicula, situată în inima Transilvaniei, este gazda anuală pentru unul dintre cele mai mari pelerinaje din România, organizat în jurul unei icoane miraculoase pictate la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este vorba despre un pelerinaj care reflectă în el însuşi toata istoria complexă a regiunii, şi nu doar pe cea interconfesională. Publicăm în continuare a doua parte a reportajului de la pelerinajul din acest an. Materialul este un fragment din cartea Practica pelerinajului în România contemporană, pe care Mirel Bănică o va publica în primăvara lui 2014 (Prima parte poate fi cititia aici). Cercetarea de teren de la Nicula a fost posibilă datorită sprijinului financiar al Academiei Române.
14 august 2013, dimineaţa
Iarăşi pe deal, în compania a două femei, Ana şi Maria, după cum s-au recomandat, originare dintr-un sat din nordul judeţului Cluj. Amândouă au cam 70-75 de ani, mă întreabă direct: „de unde viniţi’, că nu aveţi vorbă de pe la noi şi de ce lege sunteţi?“. Le spun că „de loc“ sunt din judeţul Brăila, de la câmpie deci, dar acum sunt nevoit să locuiesc în Bucureşti. După ce schimbăm impresii despre vreme şi despre diferenţele dintre agricultura de munte şi cea de câmpie, aflu că amândouă sunt greco-catolice, au venit special pentru pelerinaj, aşa cum fac de ani de zile, de când erau tinere. Mai spun că „noi ne-am ţinut mereu legea noastră chiar şi în timpul comuniştilor“, iar acum merg să se închine la icoană, după care vor merge la biserica greco-catolică din satul Nicula, în aşteptarea slujbei. Tensiunile acumulate istoric, dintre greco-catolici şi ortodocşi, sunt foarte prezente în felul lor de a prezenta istoria icoanei miraculoase şi a mănăstirii. Simt cum încearcă să-mi menajeze susceptibilităţile legate de propria mea confesiune, de „legea mea“, cu alte cuvinte, un ecumenism discret, autoimpus. O pi
