Ediţia din acest an a Festivalului Enescu a avut o amploare şi o anvergură excepţionale. Peste 150 de evenimente culturale în Bucureşti şi în marile

oraşe ale ţării, participarea unor mari orchestre ale lumii, prezenţa unor mari artişti ­ dirijori, interpreţi, instrumentişti ­ au făcut ca România să

fie, timp de patru săptămâni, capitala mondială a muzicii.

Pentru prima dată, în ultimile decenii, am putut asculta, în interpretarea Orchestrei simfonice din Berlin, cu solişti excepţionali, Tetralogia lui Wagner. În patru seri diferite, Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried şi Amurgul zeilor au însemnat, pentru publicul care a ascultat fascinat, evenimentul muzical major al acestui an. Evident, ar putea fi adăugate comentarii deosebite despre celelalte concerte, despre recitalurile de la

Ateneu, despre “întâmplările” culturale, despre încurajarea creativităţii artistice.

Cred însă că trebuie să tragem şi unele concluzii după acest festival. El ar trebui să străpungă dincolo de indiferenţa generală, dincolo de stereotipurile existente în străinătate în privinţa românilor, a civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, să fim conştienţi de faptul că riscăm să consolidăm o imagine a “două Românii” ­ una a elitelor culturale şi alta, a oamenilor obişnuiţi, cu agende, preocupări şi vieţi paralele. În esenţă, un model al excepţionalismului, bazat pe destin individual ­ de la Nadia Comăneci la Brâncuşi sau la Aurel Vlaicu.

De aceea, în opinia mea, este necesar să revenim la ideea de a promova şi consolida clasa de mijloc în România ­ un liant economic, social şi cultural între polii de sărăcie, respectiv de bogăţie, şi  care să ajute la normalizarea vieţii publice, construind condiţiile pentru apariţia unei noi clase politice ­ mai puţin cosmopolită şi mai legată de înţelegerea intereselor economice naţionale.

Din acest motiv, cred că un festival exc