Tanti Vasilica a numărat deja şapte decenii de viaţă. E o mână de om. Zâmbeşte mult. Speră mult. Suferă mult. Tanti Vasilica se zbate între patru pereţi, într-un ghetou din Slobozia, şi nu vrea să renunţe. Ea crede că se poate mereu mai bine. Îşi numără leu cu leu, din cei 350 cât s-a îndurat ţara asta să-i dea la bătrâneţe.

Îi numără şi-i împarte între o factură la căldură, una la lumină, alta pe reţeta de la doctor. Mâncarea? Cartofi. Şi pâine. Şi pomană. Şi atât. Dar tanti Vasilica nu se lasă. „M-am dus la ziar, maică, să dau anunţ. Vreau să muncesc! Pot să am grijă de bătrâni, de cei mici, fac ordine în case. Muncesc orice! Să trec şi de iarna asta!”.

Călin David a numărat, până acum, jumătate din anii lui tanti Vasilica. E un munte de om. Un munte de om, pentru care viaţa se termină la patru munţi cu aur. Călin David e miner, la Roşia Montană. Cu sporuri şi masă, salariul îi ajunge pe la 3.000 de lei, dar brut. Cât are tanti Vasilica, aproape într-un an. Călin David vorbeşte bine şi scrie şi mai bine. Explică clar, corect şi cu-ndârjire cum toată ţara asta îi e datoare lui cu patru munţi, pe care să îi otrăvească. „Situaţia este pentru noi una de viaţă şi de moarte”. De viaţă şi de moarte! Muntele de om nu vrea să facă altceva. Nici nu încearcă. Nici nu concepe. El e miner, el e din Roşia, el altceva nu poate. Ori el, ori muntele! Aţi înţeles?

Tanti Vasilica desface cu grijă pachetul cu două eugenii, primit de pomană. Pe una o mănâncă acum, pe alta mai târziu. Bucăţica de om, înghesuită în bucăţica de casă, nu ştie cum e ca ţara să-i datoreze ceva. A muncit zi, noapte, vreo 20 de ani, ca chelnăriţă, pe la cantina unei foste cooperative. „S-a închis, maică, totul, după Revoluţie şi am rămas fără serviciu”. A rămas şi ea ca alţii, pe care-i numărăm în milioane, pe drumuri. Cu ziua de azi în mâna ei, cu ziua de mâine tot în mâna ei. Tanti Vasilica