„Condamnaţi“ şi „contrarevoluţionari“, scris mare pe spatele deţinuţilor politic din lagărul de la Periprava, vasul care transporta zilnic câte un om omorât în bătaie sau răpus de frig ori imaginea celor morţi din lipsă de hrană sau din cauza bolilor sunt amintiri care nici acum, la bătrâneţe, nu şi le poate şterge din memorie, ci dimpotrivă, îi chinuie liniştea şi somnul şi îi agravează boala.
Cei şapte ani petrecuţi alături de soţul său, angajat ca marinar în lagărul de muncă de la Periprava, i-au lăsat urme adânci atât în suflet, cât şi asupra sănătăţii. A rămas singură, soţul i-a murit de câţiva ani, însă Maria (Marieta, cum îi spun vecinii şi familia - n.r.) Hrabanov trăieşte, în căsuţa din Bârca, înconjurată de câteva fotografii, realizate în acei ani de groază, şi de tuburi de medicamente fără de care inima nu ar mai avea putere să bată... Trăieşte pentru copiii şi nepoţii ei. Dintr-o pensie de 360 de lei.
„Erau oameni care din disperare şi foame mâncau... ţipari vii, cărora le rupeau capetele...“
A fugit de acasă la doar 16 ani, după ce părinţii i-au spus că vor să o căsătorească. Nu avea pregătire pentru o meserie, tocmai de aceea a plecat cu gândul să muncească la canal, pe Braţul Chilia. Acolo l-a cunoscut pe Feodor, lipovean, de loc chiar din Periprava. Între anii 1958-1966 şi-a urmat soţul marinar şi a văzut ce înseamnă suferinţa semenilor. „Am avut o viaţă grea, iar amintirile acelor ani de chin, toată tinereţea noastră, clipele de coşmar petrecute în Periprava
mi-au rămas întipărite pe retină, mi-au îmbolnăvit inima. Era lagăr de exterminare... Nu trecea zi să nu vezi cum mai duc cu vasul câte un om omorât în bătaie. Îi dezbrăcau până la piele, îi legau cu sârmă de mâini şi de picioare şi îi aruncau ca pe nişte câini... Nu aveai voie să te uiţi, erai pedepsit aspru dacă erai prins, însă fiecare din noi văzuse cel
