La o repede ochire asupra spaţiului public românesc postdecembrist, se observă o constantă confruntare între două tendinţe contradictorii: una pe cât de firavă, pe atât de disperată de a impune şi în România modelul occidental democratic şi civilizat, iar alta retrograd-dominantă, conservatoare a statu-quo-ului binom putere + avere. De demonstrat.

Să ne reamintim cât de greu a fost imediat după revoluţie când anarhia din stradă şi din instituţii tindea să rămână singura formă de manifestare a puterii, iar unele din hotărârile luate sub presiune atunci continuă şi azi: s-au distrus bazele economiei etatiste fără a se pune nimic în loc şi s-au creat discrepanţele uriaşe între sectoarele productive, minerit, transporturi, energie, instituţii de forţă ale statului şi cele neproductive, educaţie, sănătate, cercetare… Aici sunt încă cele mai mizerabile salarii din Europa. Orice încercare de restabilire a echilibrelor a fost sortită eşecului.

Puterea nu vrea transparenţă

După primele alegeri, bătăliile pentru împărţirea puterii s-au mutat în CPUN, când s-au pus bazele noului regim politic şi noii Constituţii, dar cetăţenii nu au devenit parteneri ai Puterii politice şi nici n-au fost încurajaţi să participe la rezolvarea treburilor publice. În plus, transparenţa a fost doar mimată, lăsându-se la îndemâna celor puternici posibilitatea de a-şi spori puterea în dauna instituţiilor pe care le conduceau şi a cetăţenilor, iar situaţia continuă şi azi în aceeaşi manieră.

De aceea, semnele timide apărute începând din iarna lui 2012 trebuie încurajate: cu toate că s-a speculat aceeaşi reacţie emoţională a electoratului, s-a dorit o altfel de politică, una în favoarea libertăţilor şi a drepturilor cetăţeneşti, una cu toate faptele şi înţelegerile celor mari la vedere. Fiindcă o forţă politică, USL, şi-a însuşit respectivele idealuri, şi-a adjudecat