În ediţia 1998 a Festivalului Enescu s-a prezentat în concert opera Parsifal de Wagner, într-o interpretare unanim apreciată, şi atunci cu o orchestră germană şi atunci cu mulţi solişti de la Viena, directorul Staatsoper, Ioan Holender, remarcând că spre finalul celor 5 ore de muzică, în sală rămăseseră doar câţiva spectatori el însuşi recunoscând că o astfel de partitură nu este adecvată pentru a fi oferită publicului nostru în concert.
Câţiva ani mai târziu, preluând conducerea festivalului, a insistat să includă în program tetralogia wagneriană, deci cam 15 ore, de asemenea în formă concertantă, reuşind ca, în ciuda argumentelor şi rezervelor celor din jur, să-şi concretizeze proiectul în 2013, deşi mă îndoiesc să fi uitat experienţa din 1998. Mai mult, a ţinut să sublinieze cu orice prilej că astfel Inelul Nibelungului se va cânta la Bucureşti pentru prima oară în istorie, fiind, deci, un eveniment ieşit din comun, deşi în anii ’80, tot în concert, Iosif Conta şi Orchestra Radio au abordat toate cele patru lucrări, în distribuţii excelente, cu solişti germani şi români pe care cu siguranţă Ioan Holender îi cunoaşte bine; spre exemplu, în Aurul Rinului au evoluat, în 17 decembrie 1981, Siegfried Vogel, Annelies Burmeister, Airizer Csaba, Pompei Hărăşteanu, Mihai Zamfir, Marcel Roşca, Sanda Şandru, Adina Iuraşcu sau Elena Grigorescu, în Walkiria din 11 martie 1982 s-au regăsit mai toţi din „formula” precedentă, dar alături de Mariana Stoica, Gunter Kurt sau Siegfried Kehl; apoi, onorând „Anul Wagner”, în Siegfried (10 martie 1983) a fost aplaudat şi Stuard Kale, pentru ca în 23-25 iunie, în Amurgul zeilor (operă denumită pe atunci Crepusculul zeilor), să fie invitaţi şi Richard Riffle, Martin Schuppich sau Mioara Cortez şi Corina Circa.
Dar cei ajunşi la vârsta senectuţii îşi aminteau că urmăriseră teatralogia, chiar în spectacol, şi chiar pe scena Oper
