Discuțiile recente despre Alexandru Vișinescu și Ion Ficior au resuscitat termenul „torționar”. Ce este un torționar? Cineva care recurge la torturarea celor aflați sub puterea sa, dovedind sadism, fanatism și exces de zel. Torționarul se plasează undeva în specia bestialității și a patologicului. Utilizează violența împotriva deținuților cu o doză de gratuitate absurdă , fără utilitate imediată, fără să urmărească a obține ceva. De asta se presupune că torționarul este sadic și că sentimentul puterii exercitate cu duritate asupra victimelor îi provoacă satisfacție. Se mai presupune că agresorul este mânat de ceva, de un crez care îl face implacabil. Adică fanatic. Iar excesul de zel este un soi de prinos adus cauzei, o probă de fidelitate.

Alexandru Vișinescu și Ion Ficior sunt destul de aproape de acest portret. Mărturiile victimelor îi arată comportându-se discreționar, crud și irațional. În portretele schițate, tartorii închisorilor par posedați de răutate și agresivitate. Scena iconică în care bătrânul Vișinescu, bombănind și scrâșnind, dă cu pumnul în aer în fața camerelor de luat vederi consolidează imaginea demonică alocată torționarilor.

Și totuși, lucrurile sunt mai complicate. Știm de la Hannah Arendt că răul poate îmbrăca haina banalității. Vișinescu și Ficior au știut să mimeze onorabilitatea, părând vecini cumsecade și domni de comitet. Doar cei foarte bine informați știau cu cine au de-a face dincolo de figurile de bătrânei bonomi. Și nimeni nu a bănuit totul.

Dar „normalitatea” torționarilor în viața de zi cu zi nu este doar un joc al aparențelor. Dincolo de portretele de călăi patibulari create mediatic, putem presupune că responsabilii închisorilor nu erau niște dereglați mintal. Puterea despotică îi făcuse să piardă simțul normalității și să încalce norme legale și etice, dar modul lor de „lucru” era coerent cu regimul comun