Când toată lumea îi mânca hulpav coliva, mortul s-a ridicat de pe masă şi s-a pus pe râs: marea câştigătoare de pe frontul Roşia Montană e, nostim şi românesc paradox, chiar media transformată în inamic public.

Hulita presă, plătită, plimbată, păcălită sau măcar sedusă de Steinmetz, Soros, Miliţia Spirituală, Verzi care pe dinăuntru sunt Roşii ca pepenii şi te miri ce ONG-uri beneficiază, de când cu manifestaţiile, de un interes sporit.

A atras noi cititori, dintre cei care nu dădeau doi bani pe ea, şi a făcut trafic ca la balamuc. Că din asta, vorba lui Tolo, câştigă doar Google, e o altă discuţie. Dar că acest eveniment a adus o droaie de oameni la presă, ca să vadă, iniţial, de ce nu se scrie mai nimic despre manifestaţii, iar ulterior, ce se scrie despre ele e un fapt.

OK, ne-am unit, am transformat underground-ul în mainstream, am arătat ţării că oamenii care ies în stradă pot fi şi cultivaţi, şi responsabili civic, nu nişte pierde-vară, contestatari de dragul contestării. Adevărul e însă că ne-a lăsat gura apă să ne vedem reflectaţi în presă. În presa de nişă, şi am doar cuvinte de laudă pentru băieţii de toată isprava de la Casa Jurnalistului, dar şi în cea, să zic aşa, consacrată. Am urzicat presa vândută pe nişte galbeni, dar i-am urmărit cu uriaş interes pe Pleşu, CT Popescu, Cătălin Tolontan, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Marian, Moise Guran, Lucian Mândruţă, chiar şi pe Cornel Nistorescu, atunci când au abordat această temă. Or, oamenii ăştia tot presă se cheamă că fac, nu? Iar cei mulţi şi nevăzuţi, care au făcut fotografii splendide şi update-uri scrise pe genunchi după miezul nopţii, tot ziarişti se numesc.

Ceea ce îi lipseşte însă presei e capacitatea de a valorifica această victorie de etapă. Oamenii au frecventat asiduu media în această perioadă, fie şi din motive care nu le fac cinste ziariştilor, dar ca să revină şi după ce