Tu le spui că omeni au fost desfiguraţi de haite de câini, câţiva chiar au fost ucişi, ei îţi spun că a fost UN ACCIDENT, poate două. Tu le spui că mii sunt muşcaţi anual în Bucureşti, ei îţi răspund că e după sufletul omului… n-au ştiut să se poarte cu animelele. Tu le spui că cu banii cu care ar fi ţinuţi în adăpoturi pe perioade nedeterminate câinii, ai putea să finanţezi priorităţi reale: şcoli, spitalale, copii fără părinţi, bătrâni care degeră iarana în stadă, operaţii grele în spitale, câte şi mai câte, ei îţi spuncă n-ai dreptul să omori un animal tânăr şi sănătos. Tu îi spui că dacă-l vrea să şi-l ia acasă, să-şi asume răspunderea pentru el, că nu te poate obliga să-l accepţi, folosind astfel SPAŢIUL PUBLIC pentru pasiunea sa, îţi zice că nu ai suflet.
Îi spui că nu te odihneşti noaptea, că haitele împânzesc Bucureştiul şi latră la lună, ei vin cu soluţii tâmpite, de genul ţarcurilor de pe lângă blocuri. De ce să nu aducem şi în ţarcuri, dacă tot se poate, şi vaci şi porci şi cai şi orice lighionă mai găsim pe pâmânt. Căci dacă el/ea are acest drept, noi de ce să nu-l avem? Eu îmi doesc în spatel blocului un iaz mai mic să cresc caras şi să pot da duminica la peşte… Dacă tot se poate, de ce nu?
Tu îi spui că habitatul uman e pentru uzul oamenilor şi presupune nişte norme de siguranţă şi de igenă şi îi demonstrezi logic că maidenezii, ca dăunători, nu au ce căuta liberi pe străzi, ei îţi spun că nu e vina lor, că e vina noastră.
Şi asta n-ar fi nimic… Dar nimic nu m-a înfuriat mai tare decât nesimţirea unei cucoane isterice, care îi cerea tatălui lui Ionuţ Anghen, mort la 4 ani, în condiţii sinistre, sfâşiat de câinii, să-i înţeleagă şi el, ei durerea. Că ea îi înţelege durerea lui de tată, dar şi ei i-a murit câinele şi că suferă şi că şi ea trebuie înţeleasă şi, în consecinţă, să lăsăm bietele animale în pace. De parcă câinele insensibil
