„Am fost «curtat» pentru a expune în Bucureşti, însă consider că nu este încă locul, nici contextul pentru a face ceva în România. Îmi trebuie un motiv sau o provocare care să declanşeze ceva. Eu nu am, de exemplu, nicio lucrare într-o colecţie publică în România. În 2000, când am propus spre achiziţie o lucrare Muzeului Naţional de Artă Contemporană, am fost refuzat, au considerat că preţul este prea ridicat.(...) Un citat pe care îmi place să îl repet şi care mi se potriveşte, eu mi l-am inventat, este: «Mai bine să fii oaspete decât profet în ţara ta»”. (Mircea Cantor în revista Arhitectura, nr. 6/2012, interviu apărut pe internet în ianuarie 2013.)
Nu înţeleg. Dacă aşa stau lucrurile, cărui fapt îi datorăm onoarea acestei expoziţii? Din ianuarie până în aprilie 2013, România s-a schimbat? S-a întâmplat ceva cu artistul? Schimbători artiştii. La fel şi mediul de artă românesc, căci în opinia unora dintre noi Mircea Cantor până mai ieri era „ei, fii serioasă, ăla e doar un băieţaş”, ca acum să devină subit „Mmmmircea”. E drept că expoziţia Mircea Cantor: Q.E.D. a stârnit tacit şi un uriaş val negativ şi se poate anticipa uşor popularitatea celui care decide să fie „ăla care l-a desfiinţat pe Cantor”. E aici şi invidie pe „băiatu’ lu’ tata”, însă antipatia faţă de Cantor e legitimată coerent în unele zone ale „scenei” noastre. De ce-ai face o retrospectivă în România după Premiul Duchamp, nu dă rău în CV? Şi încă printr-o mişcare de forţe, printr-un asalt mediatic fără precedent (în mai toate revistele glossy româneşti, încă şi în revista Tarom!), cu o durată şi organizare de un an şi cu un vernisaj ca de concert rock (la MNAC!) care a lăsat lumea bujbe. O asemenea învăluire în forţă din toate părţile, rapidă şi neanticipată de nimic (căci ne resemnaserăm: România, nu-i aşa, „nu e încă locul, nici contextul...”) ai zice că n-a mai văzut neam de neamul ar
