Apocalipsa poate să vină
O capitală europeană murdară, plină de locuri virane şi de bălării, luată în stăpânire de haite de câini sălbăticiţi, care atacă oamenii şi mănâncă de vii copiii. Ai zice că este o imagine dintr-un roman-parabolă, o proiecţie ficţională despre o umanitate ajunsă la asfinţitul său, unde toate cele omeneşti au decăzut într-atât încât apocalipsa poate să se instaleze în acel spaţiu. Dar nu. Este doar descrierea realistă, cu exactitate fotografică, a situaţiei din Bucureşti, capitala ţării noastre. Cazul copilului sfâşiat de câini este atât de cumplit încât el trebuie să ne trezească din amorţire ca să punem punct, odată şi odată, acestei ruşinoase, inacceptabile stări de lucruri. Dincolo de grozăvia în sine a întâmplării, consternante sunt cele puţin trei chestiuni adiacente. Unu: iresponsabilitatea/ neputinţa/ indiferenţa/ cinismul autorităţilor, ale celor aleşi, ale celor obligaţi să rezolve problemele comunităţii şi, la pachet, lipsa de reacţie a noastră, a alegătorilor, care nu-i sancţionăm prin vot. Doi: afacerile incredibil de bănoase care s-au pus pe roate în acest domeniu, felul mizerabil cum se îmbogăţesc unii pe seama câinilor lăsaţi pe străzi. Trei: dezbaterea publică generată de această tragedie, dezbatere care arată ce psihologie contorsionată au atâţia dintre conaţionalii noştri – ei plâng de mila câinilor şi par să nu le pese de soarta copiilor omorâţi de câini. Astfel s-a ajuns la aberaţii cât casa de mari: pentru întreţinerea unui câine maidanez alocăm fonduri mai mari decât pentru îngrijirea unui copil! Dumnezeule, pe ce lume-sublume trăim!
Despre trecutul pe care l-am păstrat în ceaţă
În RAMURI citim totdeauna cu interes paginile de jurnal ale lui Gabriel Dimisianu, un martor atent şi credibil, căci a dovedit, în atâtea rânduri, măsură şi decenţă. Iată ce nota la 24 iulie 2005: „Am scris
