Pe vremea cînd Adrian Năstase era padișahul României, fost-am răsplătit, pentru neobrăzarea de a-i fi așezat cîteva piuneze stilistice sub șezut, cu un control la sînge al tuturor acareturilor mele de moșier pîrlit. La Primăria din Cetate cîțiva colonei de la Poliția Judiciară luară cu asalt actele prin care adjudecasem, la a treia licitație, ruina din Port, în timp ce la părăginita cramă din Potelu vreo douăzeci de bondari de la „gardă” bîzîiau deasupra poloboacelor, doar-doar vor descoperi că vinul meu suferă de apă la plămîni.

Cînd năvălitorii dat-au buzna la țuțuroi, bătrînul tehnician pe care îl angajasem pe post de portar, de oenolog și de femeie de serviciu întrebîndu-i pe burtoși cine sînt, aceștia i-au răspuns în cor: sîntem nepoții lui Năstase!

N-are rost să insist asupra faptului că nepoțeii arătau mai purii și mai hîrșiți în rele decît uncheșul și că la ora aia nu eram singurul pîrît care s-a trezit cu ei în sufragerie. “Las’ că vine ea, coana Europa, mi-am șoptit eu în barbă, și-o să vă pună în genunchi pe coji de nucă, și n-o să mai vărsați dulceață în galoșii privatizării, și n-o să mai împuțiți văzduhul, n-o să mai bărbieriți pădurile și n-o să mai hărtăniți subsolul patriei, c-o să vă sperie bau-baul din Bruxelles“.

Și într-adevăr, am avut gura aurită. Dar cu căcat de la Roșia Montana, căci admirînd eu puzderia de eoliene de beton care toacă egretele și vulturii din Deltă pînă la malul mării și-n vîrfurile Carpaților și oglinzile tenebroase care au năpădit pășunile mioritice înconjurate cu sîrmă ghimpată, mă trezii, ca vițelul european la poartă nouă, să întreb ale cui sînt aceste bîzdîgănii care produc energie verde omorînd verdeața. Și nu mică-mi fu mirarea cînd mi s-a șoptit că sînt ale nepoților lui Barroso, care au obiceiul să mănînce aer, să sugă soare și să se pișe gaz lampant.

Nu știu cît de dulci sînt nepoții lu