Într-o notă din România literară nr. 30/2013, se vorbeşte despre intervenţiile din Le Point pe marginea sorţii romanului. Printre altele: dacă Tolstoi, Hugo, Flaubert erau sociologi şi istorici ai timpului lor, „astăzi totul s-a fragmentat: romancierul spune istorii sau, mai rău, propria istorie, nicidecum Istoria.”

Deşi se vorbeşte despre fragmentarism mai ales în ultimele decenii, niciunui romancier nu i-a fost vreodată la îndemână privirea integrală, absolută şi definitivă asupra lumii. Marile desfăşurări epice pot fi cuprinzătoare, cu mulţimi de personaje puse în mişcare, cu o consistentă filosofie subtextuală, dar cunoaşterea omenească pe care o transcriu rămâne mereu fragmentară, parţială, remaniabilă. Pentru Andrei Pleşu, cel din Jurnalul de la Tescani, fragmentul reflectă „procedura intimă a gândirii.” Gândim intermitent. Intermitenţa nu e numai „condiţia gândirii, dar şi igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului.” Oricât de copleşitoare le-ar fi prozatorului şi cititorului său enciclopedia personală şi capacitatea de sinteză, Lumea nu li se dă decât fragmentar. Monolitul scrisului obiectiv e intarsiat de frânturi subiective, tot aşa cum fragmentele subiective acced la priviri de largă valabilitate. Cele două mari maniere (pe care un Manolescu le numeşte doric şi ionic) lucrează în regim de vase comunicante.

Fie că-şi propune sau nu să concureze starea civilă, scrisul prozatorului nu poate cuprinde decât fărâme cărora le caută/le construieşte, într-un efort de imaginaţie şi viziune, liantul. Această „infirmitate” e recunoscută deschis şi asumată mai ales de la optzecişti încoace (Mircea Nedelciu: „Fragmente de intensitate diferită îmi ocupă mintea de la un moment la altul”), chiar dacă nu e greu să descoperi mărturii ale intermitenţei funciare în toată proza lumii. Că scriitorul nu mai are acces la Marea Poveste fiindcă Adevărul s-a f