Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Şolohov, apologet al stalinismului, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevărat.
Cărţile sale, între care "Primul cerc", "Pavilionul canceroşilor", "Roata roşie" (romanul monumental despre război şi revoluţie), "Viţelul şi stejarul", "Arhipelagul Gulag" fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, să spunem lui Boris Pasternak, ci şi cel care, împreună cu Varlam Şalamov, a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor umaniste.
Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaev ori Lev Şestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas când opera sa era ponegrită şi interzisă, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi să trăiască în adevăr.
Prea puţini au fost cei care l-au susţinut la Moscova, dar cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn.
Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale—profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul
