Ghelari şi Teliuc – fier, Iacobeni – mangan, Leşu Ursului şi Altân Tepe – cupru, Poiana Ruscă şi Muncelu Mic – plumb, Nistru şi Ilba – zinc, Pădurea Craiului şi Vârciorog – bauxită, Izvorul Ampoiului – mercur, Băiţa – wolfram şi molibden. Le-am enumerate ca să vedeţi că le ştiu. Acum haideţi să vorbim de păduri. Pe acestea dacă le tăiem şi le replantăm le putem exploata raţional, în aşa fel încât să avem şi resurse şi să protejăm şi mediul. Nu cum se întâmplă cu zăcămintele de cupru, zinc şi bauxită, care nu se regenerează.

Există însă o ţară, Japonia, care nu are nici fier, nici mangan, nici metale rare cu care se fac oţeluri speciale, şi cu toate acestea produce maşini, vapoare, aparatură audio-video, ba trimite şi rachete în spaţiu. Românii dacă ar fi nevoiţi să facă schimb de teritoriu cu japonezii probabil că ar trebui să practice canibalismul.

Şi totuşi ce are Japonia de nu recurge la canibalism? Resurse umane. Acelea de care scriam, la începutul lunii, într-un editorialul numit “De ce murim lent?”, că sunt disponibilizate acum de managerii români care doresc să depăşească momentul critic pe seama  reducerii costurilor cu personalul. Iar după ce respectivii conducători dau afară un număr record de angajaţi constată că tot au pierderi. Oare de ce? Pentru că n-au schimbat nimic în modul de administrare.

E limpede, resursele care ar permite ieşirea României din criză sunt cele umane şi exact acelea sunt distruse. Asta pentru că în top managementul marilor companii sunt impuşi nişte indivizi raşi, tunşi şi frezaţi, “capabili” să răspundă la înalte comandamente. Ei au fost avizaţi de directori de resurse umane, care seamănă ca două picături de apă cu şefii de cadre din trecut, şi care habar n-au să găsească principalul “antidot” împotriva crizei: creativitatea. Căci, deh, creativitatea nu apare la comandă, într-un cadru înregimentat