De trei săptămâni, mii de români protestează în stradă. Cei mai mulţi-împotriva proiectului Roşia Montană. Puţini-pentru. Unii se opun eutanasierii câinilor maidanezi, alţii vor soluţii pentru stârpirea sistematică a patrupedelor, alţii cer piste pentru biciclete, motocicliştii-atenţie sporită în trafic din partea şoferilor.

E clar că se întâmplă ceva!

Atât analiştii pasionaţi ai fenomenului cât şi o bună parte dintre protestatari au căzut de acord asupra câtorva aspecte: locul de unde a pornit şi unde se exprimă revoltele-Piaţa Universităţii-este unul simbolic ales, el se doreşte a fi semnul conservării şi revenirii în toamna lui 2013 a spiritului „primăverii”din 1990; mai mult, participanţii la mitinguri provin deopotrivă din generaţia „golanilor” nouăzecişti şi din rândul celei care a urmat-o (să fie acest mix de leaturi generaţia nepătată şi aşteptată să mute macazele de mentalitate, invocată de Brucan?); protestele sunt nonviolente, civilizate şi se anunţă de durată; în afară de faptul că scânteia a fost aruncată de Alburnus Maior, nu au fost acceptaţi şi nu există nici lideri formali, nici lideri informali, ci doar un curent de opinie; dar, deşi iniţial manifestările au clamat răspicat cauze punctuale, cu vremea acestea din urmă au devenit destul de difuze: chiar dacă scandările nu sunt contra unui partid anume, ele încep să vizeze întreaga clasă politică, acuzată de corupţie, cinism, nesimţire şi autism (de la „Salvaţi Roşia Montană!” s-a ajuns la „Uniţi salvăm toată România!”: „Oamenii au ieşit de sub întâia uimire de a se regăsi atât de mulţi în stradă. Au început să se gândească ce ar mai putea face cu această minune, în afară de a salva Roşia Montană”, crede colegul Vlad Mixich); în consecinţă, s-ar prefigura un conflict deschis între o proaspătă şi mai radicală societate civilă şi vieţuitoarele din politica românească.

Prin acest context