Sunt o “mergătoare” pe jos înrăită, prefer să fac kilometri întregi pe jos decât să mă las la mila transportului în comun şi să ajung cu întârziere unde aş avea treabă. Diversele sarcini mă poartă în toate zonele oraşului. Indiferent de zona în care m-aş aventura, am vechi cunoştinţe pe care le salut din mers.

Ştiu exact unde le găsesc: la câţiva metri de bariera de pe strada Libertăţii este o vrăbiuţă (bănuiesc doar, pentru că starea ei mumificată nu permite identificarea speciei fără o pregătire de specialitate). În imediata apropiere zace un ambalaj de ţigări (nu dăm nume) în stare foarte bună dacă ne raportăm la vechimea lui aproape arhaică. În altă zonă am alţi cunoscuţi: un pantof alb, săracul rămas prea devreme văduv şi care cu siguranţă a avut parte şi de vremuri mai bune, o veche carcasă de aparat foto… dar am şi amici mai banali: chiştoace antice, reziduuri cu siguranţă aseptice, tot ce v-aţi putea închipui (sau nu) că e posibil să existe pe trotuar. Ştiu că le vedem cu toţii.

Poate sunteţi convinşi că urmăresc să atac serviciile de salubritate ale oraşului, dar vă înşelaţi. Doresc doar să ne reamintim că dacă dorim să fim consideraţi europeni trebuie şi noi să ne comportăm ca nişte europeni. Ar fi timpul să ne redescoperim spiritul civic şi să nu mai aşteptăm totul de la autorităţi. Sigur că nici autorităţile nu se implică suficient, dar cred că nu depăşeşte posibilităţile nimănui să măture un pic în faţa casei. Mie, personal, poate că mi-ar lipsi salutul acestor vechi cunoştinţe, dar nu suntem la fel.

Sau cei cărora nu le place ceea ce văd în jur să spere doar că “ploaia care va veni le va potopi pe toate“ (vorba poetului) şi să-şi pună întrebarea cu care am început: Târgu-Mureş, de ce nu ai tu străzi în pantă?

Edith VEREŞ

Sunt o “mergătoare” pe jos înrăită, prefer să fac kilometri întregi pe jos decât să mă las la mila