Moartea recentă a doi militari români în „teatrul de operaţiuni“ din Afganistan nu a suscitat vreun interes deosebit într-o opinie publică care are alte priorităţi pe tapet în momentul de faţă (de pildă, proiectul de lege privind exploatarea de la Roşia Montană şi protestele aferente ori contrele privind soarta cîinilor vagabonzi). Tragedia ne aminteşte însă de prezenţa militară românească în Afganistan, de fosta prezenţă militară autohtonă în Irak şi, nu în cele din urmă, de entuziasmul şi de siguranţa cu care Crin Antonescu anunţa, nu cu mult timp în urmă, că, în cazul unei intervenţii militare americane în Siria, vom fi acolo „în linia întîi“. Sînt destui care văd în unele dintre intervenţiile politicienilor uselişti mostre de comportament „antioccidental“, însă această interpretare este tributară unor scheme preconcepute şi unor diviziuni artificial create între „dreapta europeană/occidentală“ şi o presupusă „stîngă antioccidentală“, ambele fiind nişte constructe care nu au aproape nimic de-a face cu realitatea vieţii politice autohtone (oricine cu o minimă cultură politică vede că USL-ul şi „stînga“ nu au mai nimic în comun). Absenţa din politica românească a unei opoziţii şi a unor critici reale faţă de politica externă americană, care a dus la războaiele din Afganistan şi Irak şi care era cît pe ce să ducă la o intervenţie militară în Siria, spune mult mai multe decît orice exerciţii argumentative privind „antioccidentalismul“ ori „antiamericanismul“ unora dintre politicienii români. Prezenţa militară românească în teatrele de operaţiuni din lumea arabă este strîns legată de considerente economice. Desigur, acestea nu au acelaşi calibru precum interesele americane, însă, în spatele discursurilor despre instaurarea democraţiei, găsim, la o privire mai atentă, actori în căutare de noi pieţe. Un cinic paradox face ca firme româneşti să caute intrarea în tea