S-a insistat mai puţin, în comentariile şi impresiile formulate pînă acum în legătură cu recentul film al lui Stere Gulea, asupra faptului că nu atît despre trecut şi despre comunism este vorba aici, cît despre un prezent poate la fel de problematic, de bulversant. În romanul care a servit drept punct de plecare, trecutul constituia, în mod evident, planul dominant al acţiunii, puţinele secvenţe dintr-un plan prezent conturînd doar o ramă narativă şi atrăgînd atenţia mai mult în măsura în care devoalau o fatală continuitate cu epoca de dinaintea căderii comunismului, continuitate probată de remanenţa unor structuri de gîndire, la nivelul mentalului colectiv, de perpetuarea unor cutume sau chiar de prezenţa oamenilor vechiului regim în funcţii de decizie. În film, raportul dintre cele două planuri temporale se inversează. Trecutul – reactivînd nostalgii sau, dimpotrivă, stări de revoltă – pare că se îndepărtează; e înceţoşat, blurat. Trecutul comunist nu mai este de actualitate, însă oamenii (mulţi dintre ei; şi cu mobiluri diferite) se comportă ca şi cum ar mai fi; asta reiese indirect din filmul lui Stere Gulea.

Izgonirea din paradis? Sînt o babă comunistă este un film despre tropismele noastre anticomuniste, despre încremenirea într-un proiect care nu presupune, în fond, altceva decît proliferarea unor fantasme şi a unor discursuri legate de o ipotetică justiţie postcomunistă, care ar presupune o (la fel de ipotetică – iar eu aş adăuga, azi: din fericire doar ipotetică!...) restabilire a unei anterioare „scări de valori“. Dar starea de lucruri, ordinea, ierarhiile de dinainte de Al Doilea Război Mondial, lumea politică interbelică, acţiunile potentaţilor de atunci ş.a.m.d. – la care ne raportăm, de un sfert de veac deja, ca la nişte inatacabile repere de moraliate, de responsabilitate socială şi de generozitate – n-ar trebui oare scoase din registrul mit